Istoria Satului Mila 23: Locul unde timpul se măsoară în ritmul apei și al tradiției

Oază de liniște în inima Deltei:Istoria Satului Mila 23: Locul unde timpul se măsoară în ritmul apei și al tradiției.

Satul Mila 23 nu este doar o localitate pe hartă, ci o destinație mitică. Izolat în inima Deltei Dunării, la kilometrul 23 al brațului Sulina, acest sat pitoresc este accesibil doar pe calea apei. Această izolare forțată de natură a contribuit la păstrarea unei culturi unice, a unei comunități de lipoveni care a transformat viața pe apă într-un stil de viață, iar pescuitul și turismul responsabil în principala sursă de existență. Dincolo de frumusețea caselor vopsite în albastru și de liniștea canalelor, Mila 23 este un loc al poveștilor, al campionilor și al tradițiilor transmise din generație în generație. Este un loc unde natura sălbatică întâlnește o comunitate unită, iar fiecare vizitator este invitat să descopere un ritm de viață uitat, autentic și profund.

Capitolul I: Un refugiu în inima Deltei – Originile Lipovenești

Istoria satului Mila 23 este strâns legată de migrația comunității de lipoveni, o ramură a rușilor de rit vechi, care au părăsit Imperiul Rus în secolul al XVIII-lea pentru a scăpa de persecuțiile religioase. Aflați în căutarea unui loc de refugiu unde să-și poată practica nestingheriți credința, aceștia au găsit în peisajul labirintic al Deltei Dunării un sanctuar natural. Aici, departe de autoritățile civile și religioase, au întemeiat așezări pescărești, printre care și Mila 23, care și-a primit numele după poziționarea sa pe brațul Sulina, la 23 de kilometri de Tulcea. Prima atestare documentară a localității datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă se crede că satul a fost fondat mult mai devreme, odată cu primele valuri de colonizare a Deltei. În anul 1913, populația satului ajunsese la 86 de familii, însumând 216 suflete, din care peste 80% erau lipoveni, având ca ocupație de bază pescuitul. Credința ortodoxă de rit vechi a jucat un rol esențial în consolidarea comunității. De altfel, Biserica, cu arhitectura sa specifică, a devenit centrul social și spiritual al satului, un loc unde tradițiile sunt păstrate cu sfințenie și unde identitatea culturală este transmisă din generație în generație. Casele, construite pe mici ridicături de pământ pentru a se proteja de inundații, sunt adesea vopsite în albastru, o culoare ce simbolizează apa și cerul, elemente definitorii ale vieții în Deltă.

Capitolul II: O viață pe apă și din apă – Meșteșuguri și Tradiții

Viața în Mila 23 s-a modelat după ritmul apei. Locuitorii sunt, prin tradiție, pescari pricepuți, a căror viață depinde de generozitatea apelor Deltei. Bărbații satului, de mici, învață să folosească „lotca”, ambarcațiunea tradițională, și să navigheze pe canalele labirintice. Fiecare familie are o „lotcă” și o învață să folosească de la o vârstă fragedă. Ocupația principală a fost întotdeauna pescuitul, însă lipovenii din Mila 23 sunt cunoscuți și pentru alte meșteșuguri, adaptate mediului natural. Pe lângă pescuit și împletitul plaselor pescărești, se practicau și fierăritul, tâmplăritul, olăritul, cojocăritul, construcția și repararea bărcilor (de către marangoz), apicultura și agricultura pe zonele desecate. Femeile satului au păstrat vii tradițiile culinare, transmise din generație în generație. Mâncărurile specifice, precum **borșul de pește** autentic (care se fierbe pe malul apei, în ceaun), **plachia de crap** sau **saramura**, sunt o adevărată experiență gastronomică. Meniul este dictat de ceea ce oferă natura, iar prospețimea ingredientelor este întotdeauna garantată. Sărbătorile religioase au un rol deosebit, fiind celebrate cu respectarea strictă a calendarului bisericesc de rit vechi. În Duminica Sfintelor Paști, rușii lipoveni sfințesc la biserică ouăle și oferă ouă și cozonaci persoanelor în etate sau celor mai sărace.

Capitolul III: Păstrători ai credinței – Vechea și Noua Biserică

Datorită importanței spiritualității, localnicii au avut întotdeauna un lăcaș de cult. Vechea biserică a satului, construită din stâlpi și furci din lemn, cu pereții din maldăre de stuf și lut și cu acoperiș de tablă, a fost un reper spiritual. Un loc unde se afla cândva această construcție a fost identificat cu ajutorul unui localnic, fiind protejată piatra de altar a fostei biserici printr-un „sarcofag” din ciment. Imaginea vechiului monument de cult a fost păstrată în filmul documentar „Oameni și locuri”, realizat în 1971 de regizorul Ion Bostan, care a surprins imagini curajoase cu recuperarea odoarelor din biserică în timpul inundațiilor catastrofale de la 1970. Un localnic își amintește că în timpul apelor mari, oamenii au construit podețe în biserică pentru a asista la slujbă.

Vechea Biserică și inundațiile din 1970

Vechea biserică era construită după modelul tradițional din zonă, având o navă-sală de formă dreptunghiulară, cu un pridvor deschis la intrarea dinspre vest. În filmul lui Ion Bostan, se observă că monumentul avea două turnuri, cel de deasupra pridvorului având un acoperiș în formă de bulb de ceapă, cu crucea lipovenilor cu opt extremități montată în vârf. Pereții exteriori erau zugrăviți în alb, iar tâmplăria ușilor și a stâlpilor era vopsită în albastru deschis. Această biserică a rămas în picioare încă aproximativ un deceniu după construirea celei noi, iar pe uși și ferestre au fost montate obloane din fier pentru a o proteja.

Arhitectura Noii Biserici

Din cauza inundațiilor frecvente, comunitatea a decis să construiască o nouă biserică. Astfel, în 1983 a fost ridicată actuala biserică, având hramul Sf. Ioan Gură de Aur. Din punct de vedere arhitectural, aceasta este asemănătoare cu vechiul lăcaș de cult, fiind un monument de tip navă-sală, de plan dreptunghiular, cu două turnuri, la apus și la răsărit. Folosirea noilor materiale, precum tâmplăria PVC la ferestre și uși, face o diferență față de vechea construcție. Totuși, arhitectura tradițională a fost respectată, iar culorile specifice lipovenilor – alb și albastru – domină, atât la interior, pe tavanul semicircular, cât și la exterior, pe ancadramente și turnuri. În interior, pereții sunt albi, iar tavanul, pictat în albastru, este presărat cu stele aurii. Iconostasul, realizat din lemn, este pictat în alb, albastru și auriu, conform tipicului bisericesc. Lângă intrarea în biserică, se află un foișor-clopotniță, unde sunt adăpostite patru clopote din fontă, dintre care unul datează din 1922, și un clopot mai mare, realizat în 2021 cu sprijin financiar din partea credincioșilor.

Cimitire și continuitate

În sat există, de asemenea, două cimitire: unul vechi, ale cărui urme sunt vizibile, și unul actual, ambele mărturisind despre istoria și continuitatea comunității. Cimitirul vechi, care a fost inundat în anii ’70 și filmat în documentarul lui Ion Bostan, se afla în partea opusă a satului. Aceste spații de odihnă veșnică subliniază legătura profundă a comunității cu pământul și cu tradițiile.

Capitolul IV: Satul Campionilor – Moștenirea lui Ivan Patzaichin

Numele satului Mila 23 a devenit sinonim cu succesul în sport, datorită legendarului canoist **Ivan Patzaichin**. Născut în 1949, el a învățat să manevreze lotca de la o vârstă fragedă, pe canalele Deltei, o deprindere care i-a conturat viitoarea carieră sportivă. De la un simplu băiat din sat, a ajuns o legendă a sportului mondial, cu 4 medalii olimpice de aur, 3 de argint și 9 titluri mondiale. Ivan Patzaichin nu a uitat niciodată de unde a plecat. Chiar și după retragerea din viața sportivă, a militat pentru conservarea patrimoniului natural și cultural al Deltei, promovând turismul responsabil și dezvoltarea durabilă. El a inițiat proiecte care au avut ca scop crearea unui brand de turism autentic pentru Delta Dunării. Moștenirea sa merge dincolo de performanțele sportive; el a fost un ambasador al locurilor natale, un om care a arătat lumii întregi că se pot atinge cele mai înalte performanțe, chiar și pornind de pe malurile unui sat izolat din inimă Deltei. Astăzi, în Mila 23, moștenirea lui Patzaichin este vie. Tinerii din sat sunt încurajați să-și urmeze pasiunile, iar centrul de canotaj local este un loc unde se antrenează viitori campioni, perpetuând tradiția sportivă a locului. Mila 23 este, prin Ivan Patzaichin, un simbol al perseverenței, al talentului pur și al respectului față de origini.

Capitolul V: Mila 23 Astăzi – Turism și Sustenabilitate

În ultimii ani, Mila 23 s-a transformat dintr-un sat de pescari într-o destinație de top pentru ecoturism. Liniștea, autenticitatea și frumusețea sa sălbatică au atras un număr tot mai mare de vizitatori. Dezvoltarea turistică a fost una organică și responsabilă, majoritatea pensiunilor fiind afaceri de familie, gestionate de localnici. Acestea oferă oaspeților experiențe autentice: de la tururi cu barca pe canalele secrete și pe lacurile din apropiere, la partide de pescuit și la ateliere de gătit tradițional. Turismul a adus prosperitate, însă comunitatea a rămas vigilentă în privința protejării mediului și a tradițiilor. Localnicii sunt cei mai buni ghizi, cunoscând fiecare cotitură de canal și fiecare specie de pasăre. Ei sunt ambasadori ai Deltei, oferind oaspeților o experiență imersivă, bazată pe respectul față de natură și cultură. Pentru cei care ajung aici, o vacanță în Mila 23 este o ocazie unică de a se deconecta de la ritmul alert al vieții moderne și de a se reconecta cu o lume simplă, guvernată de armonia cu natura. Viitorul satului Mila 23 este, fără îndoială, legat de ecoturism și de capacitatea comunității de a-și păstra valorile esențiale într-o lume în continuă schimbare.

Capitolul VI: O oglindă a timpului: Mila 23 în Documentele Istorice

Numele și istoria satului Mila 23, cunoscut și sub denumirea de **Principele Mircea**, se reflectă în documente și în recensămintele de la începutul secolului XX, oferind o perspectivă valoroasă asupra evoluției comunității. Satul a fost întemeiat la începutul secolului al XIX-lea de pescari lipoveni, iar numele său provine de la vechea marcare turcească a milelor Dunării, înainte de regularizarea brațului Sulina.

În anul 1899, prefectul Nenitescu a adus în localitate populație românească, iar satul a aparținut administrativ de comuna Caraorman până în 1925, când a trecut sub administrația comunei Crișan. Odată cu trecerea timpului, populația a mai crescut, mai ales în urma desființării satelor de români **Principele Ferdinand** și **Fântâna Dulce** de pe grindul Stipoc, ale căror comunități s-au mutat aici din cauza inundațiilor frecvente.

Un moment-cheie în istoria satului a avut loc în anul 1913, când prefectul Petre Sfetescu i-a schimbat numele în **Principele Mircea**. Un recensământ din acea perioadă oferă o imagine clară a comunității de atunci. Satul avea **86 de familii cu 216 suflete**, iar structura etnică era următoarea:

• **182** de lipoveni
• **17** români
• **9** greci
• **8** bulgari

Toată populația satului se ocupa cu pescuitul. În plus, în anul 1913, satul avea o cârciumă și două „ciainice” (mici magazine), indicând o viață socială și economică activă, în ciuda izolării. La cererea localnicilor, prefectul a intervenit la episcopul lipovenilor pentru a le aduce un preot, un gest ce subliniază importanța credinței în viața de zi cu zi.

Întrebări Frecvente