Istoria localității Sfântu Gheorghe: De la Origini la Prezent

O cronică a timpului, de la antici la zilele noastre:Istoria localității Sfântu Gheorghe: De la Origini la Prezent.O portretizare a timpului și a oamenilor, o călătorie fascinantă la vărsarea Dunării.

Situat la capătul brațului omonim al Dunării, acolo unde fluviul își încheie călătoria de 2860 km și își îmbrățișează Marea Neagră, satul **Sfântu Gheorghe** nu este doar un simplu punct pe hartă, ci o cronică vie a civilizației umane, a conviețuirii dintre etnii și a luptei permanente cu forțele naturii și ale istoriei. De-a lungul mileniilor, acest petic de pământ și apă a fost un martor tăcut la ascensiunea și declinul imperiilor, la valuri de migrație și la transformări economice profunde. De la misterioasa insulă a dacilor la cetățile bizantine și de la portul negustorilor genovezi la așezarea pescarilor ucraineni și români, istoria sa se desfășoară ca un roman plin de evenimente dramatice și momente de liniște, oglindind istoria mai largă a Dobrogei și a României. Acest articol-cronică își propune să exploreze fiecare strat al acestei istorii complexe, pornind de la primele urme de locuire și ajungând până în zilele noastre, analizând factorii geografici, culturali și socio-economici care au modelat și continuă să definească identitatea sa unică.

I. Cadrul Geografic și Administrativ: Fundamentul unei Civilizații

Pentru a înțelege pe deplin istoria unei așezări, este esențial să-i cunoaștem fundamentele geografice. **Localitatea Sfântu Gheorghe** se află situată în partea de sud-est a României, la 29°41′ longitudine E. Din punct de vedere administrativ, face parte din județul Tulcea, fiind poziționată în extremitatea sa estică, la o distanță de aproximativ 123 km de municipiul Tulcea.

1.1. Geografie și Morfologie: O Intersecție a Peisajelor

Comuna este alcătuită dintr-un singur sat, dar care se întinde pe o suprafață totală de 60.575,87 ha. Dintre acestea, suprafața intravilană este modestă, de doar 75,98 ha, cu planuri de extindere pentru o suprafață de 123,32 ha. Restul terenului, o imensă întindere, este format din grinduri, canale, lacuri, bălți, zone litorale și, cel mai important, **insula Sacalin**, o bijuterie naturală recent formată, recunoscută pentru biodiversitatea sa excepțională.

Poziția sa strategică este evidențiată de vecinii săi geografici: la nord se învecinează cu terenuri aparținând orașului Sulina, la nord-vest cu cele ale comunei Crișan, iar la vest cu terenurile satului Dunavăț, aflat la o distanță de 50 km. Din punct de vedere geomorfologic, Sfântu Gheorghe ocupă o parte a **grindului Sărăturile**, un element de relief specific Deltei. Așezată pe malul stâng al brațului Sfântu Gheorghe, chiar la vărsarea acestuia în Marea Neagră, localitatea se află la intersecția dintre peisajul de câmpie deltaică și cel de câmpie maritimă.

1.2. Factori de Mediu: Clima și Resursele Naturale

Clima din Sfântu Gheorghe este temperat-continentală, cu influențe pontice, caracterizându-se ca un topoclimat deltaic. Acesta se remarcă prin cea mai redusă nebulozitate din țară, un număr mare de zile cu cer senin și cea mai mare cantitate de energie solară. Temperatura medie anuală este de 11°C, cu medii de -2°C în ianuarie și 22-23°C în iulie. Datorită suprafețelor extinse de apă, umiditatea aerului este ridicată (peste 80%), o caracteristică distinctivă a zonei. Precipitațiile sunt reduse, datorită curenților descendenți care disipă norii, dar procesele de convecție pe grindurile nisipoase pot genera ploi.

Această poziție singulară a influențat dintotdeauna viața economică și socială a comunității, oferindu-le locuitorilor acces atât la bogățiile Dunării, cât și la cele ale mării. Marea Neagră, care o limitează la est și sud-est, a dat naștere celei mai întinse plaje de pe teritoriul României, o întindere de 30 km lungime și 1-2 km lățime, situată la doar 2 km de sat, un atu natural de o valoare inestimabilă.

II. O Cronologie a Numelor și Mărturii ale Trecutului

Istoria numelui localității este la fel de stratificată ca și pământul pe care se așează. **A fost menționată pentru prima oară în 1318 de către genovezul Petrus Visconti, pe harta sa „Periplus Ponti Euxini Octupulos”**, sub numele de „San Giorgio”. Legenda locală, transmisă din generație în generație, povestește despre un eveniment petrecut în anul 1821, când o corabie de război turcească a acostat în sat. Comandantul, impresionat de cântecul pescarilor și de ritmul vieții din acea zi de **Sfântul Gheorghe**, a botezat așezarea **„Cadarlez”**, adică Sfântu Gheorghe în limba turcă.

2.1. Denumiri Vechi și Legende Urbane

Numele **Cadarlez** a aparținut administrativ de comuna Caraorman pentru o perioadă de timp. O altă denumire, **„Igor”**, a circulat în limba rusă, traducându-se de asemenea prin „Gheorghe”. Cert este că denumirea actuală, Sfântu Gheorghe, a fost preluată oficial mult mai târziu, după anul 1900, în contextul intrării Dobrogei în hotarul României în anul 1878. Documentele de împroprietărire din 1883 arată că satul purta încă denumirea de Cadarlez, indicând o tranziție lentă, dar ireversibilă, către numele său actual. Numele, indiferent de varianta sa lingvistică, provine de la hramul bisericii vechi, subliniind importanța profundă a credinței în viața comunității.

2.2. Mărturii Arheologice: Din Epoca Pietrei până în Antichitate

Delta Dunării, cu condițiile sale fizico-geografice mereu în schimbare, nu este un sit arheologic ideal pentru conservarea vestigiilor, însă malurile Dunării au fost un teritoriu dens populat din cele mai vechi timpuri.

2.2.1. Locuirea Preistorică

Descoperirile arheologice din județul Tulcea, inclusiv în perimetrul comunei Sfântu Gheorghe, au scos la iveală urme de locuire datând din **paleoliticul mijlociu**, cu o vechime de aproximativ 120.000 de ani. Aceasta plasează zona printre cele mai vechi locuri de așezare umană de pe teritoriul României, confirmând fertilitatea și bogăția sa piscicolă ca factori esențiali de atracție. La sfârșitul **neoliticului**, în primele milenii î.Hr., la gurile Dunării sunt atestate culturi precum **Hamangia** și **Gumelnița**, celebre pentru ceramica și arta lor.

2.2.2. Comerțul Geto-Dacic și Misterioasa Insulă Peuce

Odată cu **epoca fierului**, pe litoralul Mării Negre se dezvoltă societatea **geto-dacă**, a cărei prezență în zonă este ilustrată de numeroase descoperiri arheologice de la Enisala, Murighiol, Garvăn, Sarinasuf, cât și pe grindurile care împrejmuiesc localitatea Sfântu Gheorghe. Acestea demonstrează că pe brațul Sfântu Gheorghe se desfășura un comerț intens, o rută strategică ce lega interiorul continentului de Marea Neagră. Amforele descoperite pe grindurile din Deltă, datând din secolul al IV-lea î.Hr., sunt dovezi incontestabile ale prezenței negustorilor greci și ale schimburilor comerciale cu geto-dacii.

Un subiect de mare mister și fascinație este **Insula Peuce**, menționată de istoricii antici ca fiind o insulă importantă de la gurile Dunării, un loc de refugiu și un centru comercial de o importanță crucială. Deși locația sa exactă este încă o dezbatere istorică, cei mai mulți cercetători, inclusiv Vasile Pârvan, o plasează la sud de brațul Sfântu Gheorghe. Această insulă nu era doar un adăpost, ci și un punct strategic, cu o înălțime naturală fortificată, ideală pentru observație și apărare.

III. O Intersecție a Drumurilor: Din Evul Mediu până la Valurile de Migrație

În secolul al X-lea, Dobrogea intră în componența **Imperiului Bizantin**, iar gurile Dunării devin centre prospere. Această perioadă de relativă stabilitate a favorizat o viață economică înfloritoare și o consolidare a așezărilor. Cu toate acestea, istoria satului Sfântu Gheorghe devine mai documentată în secolul al XIV-lea, odată cu ascensiunea negustorilor italieni, în special a **genovezilor**. Aceștia, având un veritabil monopol în Marea Neagră, făceau comerț intens cu peștele pescuit la gurile Dunării. Drept urmare, pe hărțile și portulanele din epocă, printre centrele economice importante de pe teritoriul Dobrogei este menționată și localitatea **„San Giorgio”**, Sfântu Gheorghe de astăzi, pe harta genovezului Visconti, din 1318.

O sursă istorică, datată 142, descrie satul **„Catherles”** ca fiind situat la șase ore de Sulina. Locuințele din chirpici și stuf găzduiau o populație de circa **șase sute de persoane**, toți pescari. Acești oameni, cu o „constituție fizică frumoasă, robustă”, făceau comerț cu pește sărat și caviar.

3.1. Sub Dominația Otomană și Consecințele Războaielor Ruso-Turce

În timpul domniei lui **Mircea cel Bătrân**, Dobrogea aparținea Țării Românești, iar gurile Dunării erau un punct de dispută. O parte din birul plătit de Mircea către Poarta otomană era în pește, iar pescarii turci aveau acces liber în zonă. În 1417, sultanul Mahomed I a ocupat cea mai mare parte a Dobrogei, dar cetățile și gurile Dunării au rămas sub controlul Țării Românești și al Moldovei. Locuitorii de la gurile Dunării s-au implicat activ în luptele pentru apărarea teritoriului, demonstrând o rezistență feroce în fața invaziei otomane.

A doua jumătate a secolului al XVIII-lea a adus **războaiele ruso-turce**, care au transformat Dobrogea într-un câmp de luptă. Dorința Rusiei de a-și extinde influența spre Marea Neagră a provocat distrugeri masive și a decimat sau împrăștiat populația. Aceste conflicte au dat naștere unui fenomen unic în istoria satului: migrația masivă a populației slave.

3.2. Valurile de Migrație și Mozaicul Etnic

Populația actuală a satului Sfântu Gheorghe este, în mare parte, urmașa unor refugiați și a unor pionieri, care au găsit aici un nou cămin. **Satul a fost fondat în secolul al XVIII-lea de pescari ruși, refugiați din cauza persecuțiilor politice și religioase. La începutul secolului al XIX-lea, a început să fie populat și de ciobani români transilvăneni.**

3.2.1. Refugiații din Imperiul Țarist

Din spusele bătrânilor, satul este format, în parte, din pescari refugiați politic neoficial din Rusia, în timpul împărătesei **Ecaterina cea Mare**, de frica serviciului militar obligatoriu de 25 de ani. Acești pescari și vânători au legat înțelegeri cu negustorii greci, cărora le dădeau peștele și vânatul în schimbul celor necesare vieții. Colonizarea zonei cu populație de origine slavă s-a făcut în mai multe valuri, fiecare cu o poveste distinctă. Primul val mare a avut loc în urma bătăliei de la **Poltava (1709)**, când mulți cazaci au fugit de represaliile țarului Petru cel Mare și s-au refugiat în ținuturile aflate sub stăpânirea otomană, în Dobrogea. În jurul anului 1735, au venit și **zaporojeni (ucraineni)**, urmați de **lipoveni**, goniți de patriarhul Nicon. Conflictele dintre aceste grupuri au dus la formarea altor sate, precum Jurilovca și Sarichioi, arătând dinamismul și complexitatea așezărilor din Deltă.

3.2.2. Cazacii Transdunăreni: „Zadunaisca Sici”

Al doilea val masiv s-a produs după 1775, când țarina Ecaterina a II-a a desființat „Zaporijsca Sici”, forma de organizare militară a oștii ucrainene. Circa 8000 de zaporojeni au venit în Delta Dunării, un peisaj bogat în pește, asemănător cu cel al Niprului. Aceștia, cunoscuți și sub denumirea de **„hoholi”** (de la smocul de păr pe care îl purtau), au avut un rol crucial în apărarea Dobrogei pe linia Dunării, primind în schimb drepturi teritoriale și autonomie militară din partea Imperiului Otoman. Centrul lor militar, **„Zadunaisca Sici”**, funcționa pe brațul Sfântu Gheorghe, la Dunavățu de Sus. După un nou război ruso-turc, în 1828, situația lor a devenit tragică, armata turcă distrugând centrul militar și măcelărind civili. Cu toate acestea, populația ucraineană a continuat să se refugieze în zonă, căutând libertatea cultelor și scăpând de rusificare și de iobăgie.

3.2.3. Sediul Militar de la Dunavățu de Sus

Sub sultanul Mahmud al II-lea, cazacilor zaporojeni le-a fost încredințată apărarea Dobrogei pe linia Dunării, primind controlul asupra unui vast teritoriu de la Isaccea în jos, având o lățime de 20 km. Centrul militar de la **„Zadunaisca Sici”** s-a organizat și a funcționat pe brațul Sf. Gheorghe, la Dunavățu de Sus. Pentru apărare, au construit un val de pământ, ale cărui urme se văd și astăzi. Accesul în tabără era permis doar cazacilor. Aceștia, cunoscuți și sub numele de **„hoholi”**, au luptat și au izgonit cazacii de pe Don (ruși) din Delta Dunării pentru a asigura poziția strategică și aprovizionarea.

IV. Sfântu Gheorghe în Epoca Modernă: Între Dezastre și Progres

**La începutul secolului XX, satul făcea parte din comuna Caraorman și număra 829 de locuitori, trăind în 144 de case. Populația a crescut la 1.188 de locuitori în 1930 și, în 1941, la 1.136 de locuitori în 283 de locuințe, incluzând cătunele Grindul Vadanei, Flamanda și Mila 9.** Revenirea Dobrogei în cadrul granițelor României, prin **Tratatul de la Berlin din 1878**, a marcat un nou capitol în istoria satului. Deși a rămas un loc izolat, Sfântu Gheorghe a beneficiat de un proces de modernizare lent, dar constant.

4.1. Începuturile Modernizării și Instituțiile Publice

În 1879 s-a înființat **Oficiul Poștal**, iar transportul corespondenței se făcea cu cariole și bărci, o activitate esențială pentru a menține legătura cu restul țării. În 1892 a fost introdus **telegraful**, iar în 1894, **telefonul**, facilități care scoteau satul din anonimat și îl conectau la rețeaua națională. La începutul secolului XX, au apărut primele asociații de întrajutorare și, în 1907, ecourile răscoalei țărănești au ajuns și aici, pescarii asaltând autoritățile cu memorii.

Prima biserică din sat, construită în 1820, a ars și a fost reconstruită de două ori. **Biserica cu hramul Sfântului Gheorghe a fost reparată capital în 1880, cu ajutorul dat de regele Carol al II-lea**. Satul a avut școală încă din **1889**, o dovadă a importanței acordate educației.

4.2. Războaiele Mondiale și Perioada Comunistă

Perioada celor **două războaie mondiale** a fost extrem de dificilă. În timpul Primului Război Mondial, Sfântu Gheorghe a devenit o zonă de front, ocupată de armata bulgaro-turcă, iar circulația pe Dunăre a fost blocată. Războiul a cauzat distrugeri masive, iar ocupația străină a izolat și mai mult satul. La fel de dificilă a fost și perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când rețeaua telefonică a fost întreruptă din cauza bombardamentelor. Cu toate acestea, viața a mers înainte, iar localnicii s-au adaptat, construind diguri de apărare și o stație meteorologică.

Anii regimului **comunist** au adus schimbări radicale, inclusiv înființarea cooperativelor de pescari și raționalizarea mărfurilor. Cu toate acestea, satul a cunoscut și o oarecare modernizare: s-a construit o uzină electrică (deși racordarea la sistemul național s-a făcut abia după 1994) și s-au organizat tabere de creație literară, transformând Sfântu Gheorghe într-un loc de întâlnire pentru artiști și intelectuali. După **Revoluția din 1989**, satul a început să se deschidă lent către lume, cu o economie bazată pe inițiativă particulară și, ulterior, pe turism.

V. Aspecte Sociale și Culturale: O Etnie Unică în Europa

Sfântu Gheorghe se distinge prin bogăția sa culturală, un rezultat al conviețuirii armonioase a mai multor etnii. Populația predominantă, dar nu exclusivă, a fost de origine slavă (ucraineană), alături de care au conviețuit români, lipoveni, bulgari și germani.

5.1. Situația Demografică și Etnică

Populația ucraineană de aici poartă și astăzi denumirea de **„haholi”**, o mărturie a originii lor militare, legată de cazacii zaporojeni. Conform recensământului din 2002, majoritatea populației s-a declarat română, dar procentul de ucraineni rămâne semnificativ (21 persoane), indicând o asimilare treptată, dar și o păstrare a identității culturale.

5.2. Educație și Cultură

**Educația** a jucat întotdeauna un rol important în viața satului. Deși în anumite perioade, cum ar fi anii 1921-1922, rata de școlarizare a fost dramatic de scăzută, în prezent Școala cu Clasele I-VIII Sfântu Gheorghe dispune de toate dotările necesare, iar absenteismul a fost aproape eliminat. În plan **cultural**, satul dispune de un cămin cultural unde activează coruri de femei și copii. Hramul bisericii, serbat pe 6 mai, este o ocazie de sărbătoare, cu evenimente sportive, culturale și artistice.

5.3. Tradiții și Festivaluri

Ceea ce a pus Sfântu Gheorghe pe harta culturală a lumii este **Festivalul Internațional de Film Independent Anonimul**, care atrage anual un număr mare de turiști și pasionați de film. Evenimente precum DELTA MUSIC FEST și festivalul de film sunt o dovadă că satul nu este doar un loc izolat, ci o destinație culturală modernă și vibrantă. Obiceiurile tradiționale, precum manifestarea de tip carnavalesc **„Melanca sau Malanca”**, practicată de ucraineni de Anul Nou pentru a alunga spiritele rele, se păstrează vii, amestecând tradiția cu voia bună.

VI. Sfântu Gheorghe de Azi: Transport și Turism

Deși istoria sa este una a izolării și a luptei, Sfântu Gheorghe de astăzi se deschide tot mai mult către lume, în special prin **turismul ecologic**, care a devenit o sursă importantă de venit pentru localnici. Cu toate acestea, accesul la sat rămâne o provocare și o caracteristică definitorie a sa. Vizitatorii sunt interesați de aspecte practice, cum ar fi:

6.1. Transport și Accesibilitate

O informație crucială este că **nu se poate ajunge la Sfântu Gheorghe cu mașina**. Satul este izolat și accesibil exclusiv pe cale navigabilă. Rutele cele mai comune sunt de la **Tulcea** (cu o durată a călătoriei de aproximativ 4-5 ore cu nava rapidă) sau de la **Murighiol** (un punct de plecare mai apropiat, cu o durată a călătoriei de 1-2 ore cu o șalupă rapidă).

6.2. Cazare și Administrație

În ciuda izolării, satul oferă o gamă variată de opțiuni de cazare, de la pensiuni tradiționale, care reflectă cultura locală, la complexuri turistice moderne și spații de camping, care răspund nevoilor diverse ale turiștilor. Din punct de vedere administrativ, satul Sfântu Gheorghe aparține de județul Tulcea, fiind o comună de sine stătătoare.

VII. Concluzie

Istoria satului Sfântu Gheorghe este un exemplu remarcabil de reziliență și adaptare. De la primele așezări străvechi și până la comunitatea modernă de astăzi, localitatea a fost modelată de forțele naturii, de marile evenimente istorice și de spiritul tenace al locuitorilor săi. Prezența sa pe hărți din secolul al XIV-lea, amestecul etnic unic și transformările de-a lungul secolelor confirmă că Sfântu Gheorghe nu este doar un sat de pescari, ci o adevărată cronică vie, un loc unde trecutul, prezentul și viitorul se întâlnesc la vărsarea fluviului în mare. Astăzi, satul continuă să se reinventeze, punând în valoare patrimoniul său cultural și natural, oferind o experiență autentică și profundă tuturor celor care îi trec pragul.